mĭnor
ātus, 1, v. dep.
I.
act. collat. form, v. mino) [minae], to jut forth, project.
I.
Lit. (only poet.): geminique minantur In caelum scopuli, Verg. A. 1, 162: saxa minantia caelo, Sil. 4, 2.—
II.
Transf., to threaten, menace one with any thing; constr. alicui, alicui aliquid, with abl., with acc. and inf., or with ne.
A.
In gen. (class.).
(a).
Alicui, Cic. Verr. 2, 4, 66, § 149. —
(b).
Alicui aliquid: crucem minari alicui, Cic. Tusc. 1, 43, 102.—
(g).
With abl.: coepit minari interdum ferro, Sall. C. 23, 3. —
(d).
With acc. and inf.: ab hac minatus sese abire, Plaut. As. 3, 3, 14: dolor se patientiam debilitaturum minatur, Cic. Tusc. 5, 27, 75.—(ε) With ne: minor interminorque, nequis, etc., Plaut. Capt. 4, 2, 11 Fleck. —
2.
Of inanim. things: cum domus mea ardore suo deflagrationem Urbi minabatur, Cic. Planc. 40, 95: plaustra populo minantur, Juv. 3, 256: illa (ornus) usque minatur, et tremefacta comam concusso vertice nutat, Verg. A. 2, 628: nil color caeli minatur, Juv 14, 294: quodcumque minabitur arcus, Hor. A. P. 350.—
B.
In partic., like the Gr. ἀπειλεῖν, to promise boastfully (poet.): atqui vultus erat multa et praeclara minantis, Hor. S. 2, 3, 9: qui magna cum minaris, extricas nihil, Phaedr. 4, 21, 4.—Hence, mĭnanter, adv., threateningly, with threats, = minaciter: multa minanter agat, Ov. A. A. 3, 582.